Sâmbăta

12269402646_d33a0688a9_z

Nu știu cum se făcea că noi mergeam la toate nunțile din sat. Sâmbăta, când nu era zi de post, la opt fix eram în căminul cultural și mâncam aperitivul înainte să zică popa Tatăl Nostru. Pe vremea aia nu numerota nimeni mesele; erau vreo 8 de toate plus masa mirilor, coborâtă de pe scenă doar când a venit moda formațiilor live, dar întordeauna împodobită cu hârtie creponată și baloane la care râvneau toți copiii. Si nu întârzia nimeni, tocmai din cauza asta: la opt jumate nu mai găseai loc lângă oamenii cu care voiai să stai măcar pe aceeași bancă. Pentru că scaune erau doar patru și erau toate pe scenă – și ele decorate cu hârtie creponată și balone. Băncile alea lungi erau și motivul pentru care toate femeile din căminul cultural aveau în poșete cel puțin încă o pereche de ciorapi. Doamnele nu ridicau picioarele peste bancă, dar ridicau câte 10 meseni până ajungeau la locul lor, iar așchiile erau kryptonită pentru lycra.

Domnișoarele de onoare își schimbau cu totul ținuta, cel puțin o dată. Erau câte șapte pentru fiecare nuntă și n-aveau nicio altă legătură cu mirii decat aia că erau, la timpul ăla, domnișoare. Orice fată între 14 și 20 de ani era potrivită pentru titularură și toate din sat care se încadrau în segmentul de vârstă câștigau jobul. Domnișorii erau aleși pe fix aceleași criterii, iar perechile se făceau ad hoc, în curtea miresei, când ajungea alaiul s-o scoată din casă cu lăutarii care la ora aia erau deja beți.

Căminul cultural avea o cameră întreagă dedicată alcoolului, în care oamenii aduceau de la ei din pivnițe butoaie de vin și damingene de rachiu. Așa era și cu mâncarea – toate pulpele de pui și fripturile de porc de pe mesele lungi și albe au fost, în săptămâna aia, bucată dintr-un animal viu la cineva în curte. Cum se apropia petrecerea, cum sătenii se puneau pe donat, fiecare cât avea și putea: o pungă de ouă, un cocoș tânăr, doi litri de lapte, un kil de carne de porc, un butoi de castraveți murați. Prăjituri și cozonaci făceau o mână de femei harnice, cu câteva zile înainte de ospăț, iar ospătari și chelnerițe erau rudele de gradul unu și doi. Meniul a fost ani întregi același: șnițele, chiftele, roșii și telemea, supă de tăieței, friptură cu piure și sarmale. Acasă plecai cu o farfurie de prăjituri și două fructe șterpelite de pe masă pe la 4 dimineața, când plecau mirii să numere banii.

Cinstea se striga la microfon, iar banii se strângeau într-o găleată roșie, începând întotdeauna de la nași, care băgau cel mai adânc mâna în buzunar. “Patru sute, cinci sute, șase sute, să trăiască, la mulți ani”, se bucura vornicul, iar mirii își pupau părinții spirituali pe amândoi obrajii. Banii ăștia nu erau aproape niciodată reali, dar nimeni nu voia să pornească cu stângul la cules, iar șmecheria funcționa ireproșabil ca boost pentru resul mesenilor.

E sâmbătă și mi-am amintit de rochița neagră cu buline albe, ce mi se ridica în cap când încercam să fur baloanele înșirate pe balconul de la etajul unu. Jos, pe ring, mami și tati dansau cel mai frumos vals din tot căminul cultural.