Eu nu mă las de tradiții

25433789522_7c7cb55d5b_k

La noi în sat era simplu. Dacă voiai să mergi la nuntă, beai o gură sănătoasă de vin din sticla pe care chemătorii o plimbau pe toate ulițele. Nu conta de unde și de când au început să umble la chemat, pe când ajungeau la tine, unul dintre ei sigur era beat, împrejurare în care cu greu mai puteai să zici nu.

Nici dacă apucai să încui ușile și să te ascunzi pe după perdele nu scăpai. Băieții îți iscăleau un-doi pe poartă, cu cretă, alb pe gri sau verde sau roșu: “sâmbătă sunteți invitati la nuntă”, după care plecau mai departe lălăind. Și nu puteai răspunde, tot pe poarta ta, “NU VIN!”. Mai ales că n-aveai cretă!

Chemările se făceau întotdeauna cu două săptămâni înainte, nicio zi mai devreme sau mai târziu. Și nimeni nu-și punea problema că în 14 zile nu se poate pune la punct cu socotelile în așa fel încât sâmbătă – nu asta, aialaltă – să dănțuiască până la epuizare pe ringul de dans al căminului cultural.

Acum stau cu papirusul ars pe margini în mână, nu știu ce fac peste cinci luni, habar n-am cine-i socrul mare și nici nu vreau să-l sun să RSVP, orice ar fi aia.

Dar sunt entuziasmată și mai ales grăbită. Am de partea mea avantajul vieții în marele oraș, de unde poți cumpăra orice, la orice oră. Așa ca iau repede o gură de vin direct din butelie și fug, până nu mă prind vecinii. Am scris pe poarta lor, că a mea e cu gratii, cu creta luată de la magazinul din colț: “vin, bă!”.

Eu nu mă las de tradiții!