Când eram mică visam să fiu mare

21697186970_fb3c84b87e_z

Mai mici sau mari de tot, albi, ori gri, ori roșiatici. Cateodată erau negri, înspăimântători, dar mie nu-mi era frică; știam că era planul lor, al oamenilor care, cât era ziua de lungă, îi pictau în zeci de culori și-i modelau în sute de forme, apoi îi lăsau liberi, să ne solicite nouă imaginația.

Vedeam în ei dragoni și hărți de țară, mașini și munți gigant. Și-i invidiam până aproape de ură pe oamenii care-i modelau cu atâta migală, aceiași care, probabil, când se plictiseau, lăsau să iasă din atelierul lor câte o fâșie transparentă dezamăgitoare.

Cât mi-am dorit să lucrez și eu în fabrica asta! Chiar dacă acolo, era de la sine înțeles, se muncea zi și noapte. Și prea rar, în câteva zile caniculare de vară, producția se oprea de tot, iar muncitorii aveau timp să-și tragă sufletul. Dar asta conta prea puțin! Planul meu era să fac zilnic naveta cu trenul – ce aventură! – până în orașul în care se fabricau frumusețile și, când cresc mare, să revoluționez cerul!

Și-acum mă gândesc tot mai mult că aș fi plecat de ieri dacă mi-aș fi ales o altă specializare la facultate înainte să uit ce m-a învățat tati.

Că norii se fac la Copșa Mică.